Calea spirituală a lui Sri Chinmoy
Drumul nostru
(În acest discurs, Sri Chinmoy descrie propria sa cale spirituală)
Calea noastră este ,defapt, calea inimii, nu calea minții. Asta nu înseamnă că criticăm calea minții. Acest lucru stă departe de noi. Simțim pur și simplu că calea inimii ne duce mai repede la destinație. Să presupunem că vrem să ajungem într-un anumit loc aflat la trei sute de mile de aici. Putem ajunge la destinație pe jos, dar și cu avionul. Fără îndoială, voi ajunge la destinație mult mai repede cu un avion cu reacție. În mod similar, dacă nu ne folosim mintea sceptică, ci inima noastră aspirantă, ne vom atinge obiectivul mult mai repede. Inima este plină de iubire. Mintea este adesea complet confuză. Când spunem inimă, ne referim la inima spirituală, care este inundată de iubire divină.
Inima are o mare importanță, deoarece conține prezența vie a sufletului. Este adevărat, conștiința sufletului străbate întregul nostru corp, dar sufletul însuși locuiește în inimă. Sufletul are totul: pace infinită, lumină, mântuire. Aceste calități divine sunt obținute în inimă, direct din suflet, și pot fi transmise din inimă la minte, forța vieții și ființa fizică. Dumnezeu este extrem de simplu. Ne imaginăm că El este complicat. Dumnezeu vorbește cel mai simplu limbaj, dar noi, pur și simplu nu Îl înțelegem. Suntem cu toții surzi. Suntem surzi de milenii. Bietul Dumnezeu ne vorbește constant și neobosit, dar nu avem timp să-L ascultăm. Calea noastră este calea simplității. Copilul este simplu și își iubește mama. Nu trebuie să iubească pe nimeni altcineva; mama lui înseamnă toată lumea pentru el. Se dedică mamei sale. Când mama îi cere să facă ceva, el se supune.
Copilul este atât de simplu încât încearcă tot ce poate pentru a-i face plăcere mamei sale și astfel face ceea ce trebuie și ajunge în cele din urmă la cel mai înalt scop. În viața spirituală, asta funcționează complet diferit. Iubirea divină nu ne împiedică niciodată. Dimpotrivă, ne extinde și ne eliberează. Când observă și simțim că suntem eliberați, simțim din interior o obligație divină de a face ceva pentru Liderul nostru Interior. Cum am putea să ne retragem de la Cel care ne-a dat totul, care ne-a adus mesajul Iubirii divine și al Compasiunii? Este posibil să nu-i oferim nimic în schimb? Dacă rămânem în viața noastră exterioară, ne vom strădui doar să deținem și să profităm de toate, chiar și ale altora. Dar dacă trăim în suflet, ne străduim să-i dăm în permanență Liderului nostru Interior tot ce avem și tot ceea ce suntem. Iubirea divină înseamnă dăruirea de sine. În viața de zi cu zi, dacă cineva iubește o altă persoană, își petrece cea mai mare parte a timpului cu ea.
Își dedică timpul prețios acelei persoane. Dacă dragostea umană adevărată – nu iubirea divină, ci cea umană – atunci uneori ea cedează capriciilor celuilalt, chiar dacă sunt absurde. Cedează, căci cei doi au creat o legătură interioară și exterioară prin puterea iubirii lor. Deci, dacă cineva iubește o altă persoană, este gata să-și lase deoparte chiar și bunul simț. Dar nu este suficient doar să oferi ceva. Acest lucru trebuie făcut cu entuziasm și dintr-o nevoie internă puternică. Putem oferi Liderului Interior și putem oferi Liderului aflat în alții. Când dăm altcuiva care are acum nevoie de acest ajutor, trebuie să simțim că oferim Divinului din acea persoană, Supremului (pronunțat: suprem, adică Suprem) din el.
Când oferim iubire divină cuiva, trebuie să o facem cu bucurie și suflet. Dar, pe măsură ce oferim, nu trebuie să simțim că îi facem celeilalte persoane o mare favoare și că, pentru că putem ajuta, suntem superiori lui. Nu! Trebuie să simțim că Dumnezeu ne-a dat o mare oportunitate de a-L sluji și trebuie să fim recunoscători persoanei că El ne-a pus în poziția de a sluji Supremul din El. Ar trebui să fim recunoscători că am fi putut deveni mijloacele alese de Dumnezeu atunci când El ar fi putut alege pe oricine altcineva. Trebuie să exprimăm recunoștință neîntreruptă, doar pentru faptul că ne-a folosit. Acest tip de devotament este serviciul nostrude dăruire de sine.
